width=”300″ height=”225″ class=”aligncenter size-medium wp-image-703″ />
Poze, poze, poze
N-am mai scris nici aici, nici in alta parte, exceptie facand facebook-ul, care a fost privilegiat si a intrat primul in contact cu pozele din tarile straine. Ei bine, am fost la Paris si Berlin si evident, am facut o multime de poze. Voi pune doar cateva si aici.
Sa iei lucrurile asa cum sunt
Am terminat de citit Marea de John Banville, am iesit din mintea lui Max, personajul care m-a condus prin paginile cartii asteia, castigatoare a Booker Prize in 2005. Cancerul si indragostirea sunt doar unele dintre lucrurile care ni se intampla pur si simplu, iar cartea asta dezvaluie o poveste ce e tesuta in jurul lor. Norocul si ghinionul vin si pleaca fara voia noastra, noi trebuie doar sa invatam cum sa ne adaptam.
“Marea” e scrisa la persoana I, intr-un mod extrem de dantelat, plin de figuri de stil, care i-a incarcat si mai mult atmosfera morbida. Recunosc ca pe la mijlocul lecturii am vrut sa o abandonez pentru ca era prea mult. Max, batranul istoric de arta povesteste despre Anne, sotia sa bolnava de cancer si ultima perioada petrecuta alaturi de aceasta. Am ramas insa fascinata de al doilea plan al amintirilor insirate de Max, despre familia cu care si-a petrecut o parte din copilarie. Ca mai apoi sa aflu ca si ea ascundea nu o moarte, ci doua si pe langa ele si iubiri nepermise. Dar tocmai in asta sta deliciul cartii, in ultimele pagini in care afli de ce ai citit-o, de ce a meritat si de ce te poti bucura ca nu ai lasat-o din mana pe parcurs.
Am patruns in mintea unui om si i-am surprins sentimentele asa cum sunt ele, fara sa fie ascunse de rusinea fata de ceilalti si de frica unor minti inguste ce judeca prea sever. Paginile sunt invelite parca intr-o lumina puternica caracteristica dupa-amiezelor insorite, in care toate amanuntele se vad. Am citit asadar despre admiratia ascunsa a micutului Max pentru voluptoasa doamna Grace, despre primul sarut cu fiica acesteia, Chloe, cat si despre iubirea lui Rose pentru aceeasi doamna Grace.
Revelatia de la sfarsit mi-a placut, insa ultimul paragraf m-a incantat cel mai mult, acolo am aflat de fapt de ce cartea se numeste “Marea” cu adevarat. Marea nu vine doar de la locul unde se petrece actiunea ci de la modul in care ne traim vietile si cum ne infruntam destinele, la fel cum infruntam valurile. Asta pentru ca lucrurile iau o turnura proasta fara voia noastra, fara sa putem face nimic si apoi isi reiau cursul normal, la fel cum marea devine calma la loc dupa ce au disparut valurile mari. De fapt, cu ce am ramas dupa ce am terminat cartea e ideea ca uneori trebuie sa luam lucrurile asa cum sunt, atunci cand nu le putem schimba.
