to watch it.

Piesa asta ma incalzeste.

Am terminat de citit Marea de John Banville, am iesit din mintea lui Max, personajul care m-a condus prin paginile cartii asteia, castigatoare a Booker Prize in 2005. Cancerul si indragostirea sunt doar unele dintre lucrurile care ni se intampla pur si simplu, iar cartea asta dezvaluie o poveste ce e tesuta in jurul lor. Norocul si ghinionul vin si pleaca fara voia noastra, noi trebuie doar sa invatam cum sa ne adaptam.

“Marea” e scrisa la persoana I, intr-un mod extrem de dantelat, plin de figuri de stil, care i-a incarcat si mai mult atmosfera morbida. Recunosc ca pe la mijlocul lecturii am vrut sa o abandonez pentru ca era prea mult. Max, batranul istoric de arta povesteste despre Anne, sotia sa bolnava de cancer si ultima perioada petrecuta alaturi de aceasta. Am ramas insa fascinata de al doilea plan al amintirilor insirate de Max, despre familia cu care si-a petrecut o parte din copilarie. Ca mai apoi sa aflu ca si ea ascundea nu o moarte, ci doua si pe langa ele si iubiri nepermise. Dar tocmai in asta sta deliciul cartii, in ultimele pagini in care afli de ce ai citit-o, de ce a meritat si de ce te poti bucura ca nu ai lasat-o din mana pe parcurs.
Am patruns in mintea unui om si i-am surprins sentimentele asa cum sunt ele, fara sa fie ascunse de rusinea fata de ceilalti si de frica unor minti inguste ce judeca prea sever. Paginile sunt invelite parca intr-o lumina puternica caracteristica dupa-amiezelor insorite, in care toate amanuntele se vad. Am citit asadar despre admiratia ascunsa a micutului Max pentru voluptoasa doamna Grace, despre primul sarut cu fiica acesteia, Chloe, cat si despre iubirea lui Rose pentru aceeasi doamna Grace.

Revelatia de la sfarsit mi-a placut, insa ultimul paragraf m-a incantat cel mai mult, acolo am aflat de fapt de ce cartea se numeste “Marea” cu adevarat. Marea nu vine doar de la locul unde se petrece actiunea ci de la modul in care ne traim vietile si cum ne infruntam destinele, la fel cum infruntam valurile. Asta pentru ca lucrurile iau o turnura proasta fara voia noastra, fara sa putem face nimic si apoi isi reiau cursul normal, la fel cum marea devine calma la loc dupa ce au disparut valurile mari. De fapt, cu ce am ramas dupa ce am terminat cartea e ideea ca uneori trebuie sa luam lucrurile asa cum sunt, atunci cand nu le putem schimba.

N-am mai scris de ceva timp pe aici, s-a cam prafuit blogul meu. Sunt bine, sanatoasa, m-am mai uitat la ceva filme, am mai citit, m-am mai plimbat, deci lucruri de povestit ar fi. Am simtit insa nevoia sa ma bag in carapace, mai mult decat o fac de obicei, ca sa meditez asupra unor lucruri si acum m-am intors. Dar nu, nu zic nimic despre asta, oricum blogul ar fi ultimul loc unde as istorisi. Asa ca in loc de cuvinte o sa pun doar niste imagini de la ultima plimbare. Am fost la Moeciu cateva zile si a fost superb.

PLACEBO – The Never-Ending Why from PlaceboWorld on Vimeo.

PLACEBO – Ashtray Heart from PlaceboWorld on Vimeo.

Imi plac la nebunie amandoua.

Brian Molko a lesinat pe scena in Osaka, Japonia si dupa cum scrie pe site-u lor, Placebo sunt nevoiti sa anuleze turneul din America de Nord.

Mi-ar placea prin nu stiu ce putere si minune sa-i dau putin din energia si sanatatea mea, ca sa se faca bine. Vreau sa il ajut si eu cum m-a ajutat, ma ajuta si ma va ajuta mereu si el pe mine. As vrea enorm de mult sa se poata intampla asta, sa ii pot trimite bucati din sanatatea mea, in semn de multumire pentru toate noptile si zilele in care vocea lui a functionat, functioneaza si va functiona ca un analgezic pentru mine. Brian, sa te faci bine!!!

Dan Wieden vorbeste despre povestea lui “Just do it”.

Am gasit cateva rubaiate scrise de Omar Khayyam. Astea mi-au placut cel mai mult:

“Signs of destiny has always been,

Those hands inscribed both good and mean

That was written, came from the unseen

Though we tried withoud and worried within”

“Good and evil, our moral prison,

Joy and sorrow passing like season,

Fate in the way of logic and reason,

Is the victim of far worse treason. “

“Anxiously I began this course

With life my awe grew even worse

Unwillingly returned with force

What was the point, I ask my source”

Te-ai lovit vreodata de ciudata senzatie de egocentrism, atunci cand descoperi lucruri extrem de vechi despre care tu nu stiai?  Mai mult, descoperi lucruri care parca nici n-ar fi existat pana sa le descoperi tu. Asa mi s-a intamplat cu Samarkand de Amin Maaluf. Numele astea doua au cauzat multe sprancene ridicate, cand m-am dus sa intreb de carte prin librarii, oamenii de acolo abia intelegand ce le cer. Nimic mai normal, de altfel nici eu nu stiam nimic despre Samarkand, iar despre Omar Khayyam auzisem vag. Cartea  este de fapt despre o alta carte, Rubaiatele lui Omar Khayyam sau Manuscrisul de la Samarkand. M-am teleportat putin prin Persia, printre  celebrii Nizam al-Mulk si Hasan Sabbah, prin 1092, printre intrigi politice si povesti de amor, ca mai apoi sa ajung in Franta, America si sa ma intorc inapoi in Persia sfarsitului de secol XIX si inceptut de secol XX, purtata fiind de aceleasi Rubaiate (catrene) din carte. Pentru ca mai presus de orice, Rubaiatele din Samarkand si-au demonstrat puterea asupra timpului, caci ce isi doreste mai mult un autor decat sa nu fie uitate cuvintele lui. Cartea lui Maalouf urmareste istoria Manuscrisului de la Samarkand, de la nasterea sa, pana la pierderea lui odata cu scufundarea Titanicului. Intre timp catrenele sunt scrise pe vreme de evenimente tulburi in Persia, ajung in Alamut, se pierd si se regasesc ca sa uneasca destine, ca mai apoi sa se rataceasca din nou. Probabil plimbarea cartii in timp, printre secole, m-a facut sa privesc in ansamblu si sa imi dau seama cat de multe lucruri sunt de vazut, descoperit si indragit si cat de inguste sunt vietile noastre, uneori. Asa ca am ajuns la o concluzie: lucrurile de care nu auzi zilnic, nu inseamna ca nu exista. Si mai ales daca auzi prea des despre unele lucruri, incerca sa le eviti si sa descoperi  ce  nu exista  inca in viata ta. De fapt, e vorba de mai mult decat atat. Se intampla uneori sa te impotmolesti, sa iti pierzi echilibrul, toate lucrurile din viata ta sa se schimbe si atunci simti ca te afli intr-o camera fara usi si ferestre. Aminteste-ti atunci ca exista mereu alternative si ca lumea e mare si frumoasa si poti oricand sa o iei de la capat.